Articol pentru Verso - revista bilunara de cultura

În buletin scrie că mă numesc Ana-Maria Călinescu, născută acum douăzeci şi ceva de ani în Constanţa. Scriu la persoana I în propriul jurnal; intimitatea paragrafelor de acolo e greu de redat într-un alt context, cu atât mai mult cu cât finalitatea textului urmează să fie una publică.

Sunt încă în timpul programului – vânzătoare într-un magazin cu accesorii pentru femei – şi scriu, citesc şi fac sudoku, pentru a învia timpii morţi. Identitatea mea publică este relaţionată de cei mai mulţi cu pictura şi trupa de teatru Imago. Pictez când am chef, timp, pictez ascultând muzică şi gândindu-mă departe. La întâlnirile trupei de teatru nu prea mai merg de o vreme, dar voi încerca să mă implic altfel decât actoriceşte în dinamica imagoistica.

Nu am urmat o linie academică a pasiunii mele pentru pictură şi desen, deşi mi-am dorit asta. Există şi avantaje şi dezavantaje, dar pentru a supravieţui realităţii iau în considerare mai mult avantajele: faptul că m-au evitat anumite canoane de care studenţii la arte nu scapă; sunt privată de cunoştinţele lor (dezavantaj), dar lipsa majorităţii acestor cunoştinţe, mă graţiază în faţa multor (pre)judecăţi; îmi place că pe acea bucată de pânză, sunt liberă să îmi imaginez ce vreau. Probabil că va rămâne o activitate care să mă individualizeze, fără să rezoneze neapărat cu partea profesională a vieţii mele, deşi mi-ar plăcea şi nu este exclus să se întâmple astfel, fiind absolventă a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, specializarea Asistenţă Socială; mi-ar plăcea să lucrez în terapie prin artă, dar cursuri de pregătire în domeniu există deocamdată – din câte ştiu - numai dincolo de pereţii academici (încă o ironie a extra-academicului).

Vreau un alt loc de muncă, vreau să fac şi altceva. Îmi actualizez din când în când cv-ul de pe internet, care conţine şi un interviu on line; una dintre întrebări îmi cere să tastez „care este cel mai mare vis al meu?”. Am de fapt o sumă de vise, un stol, un muşuroi, oricum ceva viu, pentru că ele se nasc, (mă) trăiesc şi mor. Unul care a murit prin împlinire a fost acela de a organiza o expoziţie de grup. Aflasem despre un spaţiu că se dorea animat de o expoziţie şi am luat legătura cu doi artişti plastici dragi mie – Ana-Maria Gruia şi Nicolae Câmpan. Ca un amator fericit de atenţia acordată anonimatului său, am muşcat cu poftă din munca presupusă de organizarea expoziţiei.

Următorul vis este să ştiu, vorba filosofului, ce îmi permit să sper de la mine însămi. Apoi un alt vis, ceva mai greu de omorât – este să am o galerie în care să expună numai amatori (de: pictură, grafică, design, ceramică, gravură, sculptură). Din câte ştiu, o galerie de artă reprezintă mai mult o „investiţie” menită să consume, decât să producă ceva (financiar...). În orice caz, am încredere că pot fi găsite soluţii.

Nu am scris destul, dar şi tu şi eu mai avem şi altceva de făcut. Poate că nici nu ai vrut iniţial să te opreşti la acest articol, dar curiozitatea ţi-a îngăduit să mă descoperi...